O călătorie nouă și inedită. Vidin.
Bună ziua, dragi călători!
După mult, mult timp, am fost invitat de niște oameni extraordinari să călătoresc din nou. Așadar, am profitat de o săptămână cu vreme superbă, ca să trec granița către o destinație inedită. Bulgaria este o țară foarte cunoscută pentru litoralul, trandafirii și murăturile sale, dar oare de Bononia a auzit cineva?
Mărturisesc că eu nu știam mai nimic despre locul ăsta, așa că am fost extrem de entuziasmat de idee. Acestea fiind zise, am plecat la drum într-o sâmbătă pe la amiază, destinația mea fiind capitala Olteniei. Țin să menționez că în general îmi place să călătoresc cu mașina, dar am ales totuși trenul acum și nu regret absolut deloc decizia luată.
Chiar vă recomand și vouă experiența asta!
Și am plecat!
Sursă foto: sursă proprie
Odată ajuns în Craiova am hotărât că mai bine dorm liniștit și-mi continui drumul de dimineață, cu bateriile pline. Am căutat un loc cât mai aproape de gară și am așteptat cu sufletul la gură să mă așez în pat. Fusese o zi lungă și obositoare așa că meritam un duș fierbinte și o pernă moale sub cap. După ce gps-ul mi-a jucat feste și am ocolit destul de mult, am ajuns într-un final la cazare, unde am adormit ca lemnul.
Dimineața a venit rapid și am pornit foarte somnoros înapoi spre gară. Aveam două
lucruri în cap, să găsesc peronul trenului ce urma să mă poarte peste Podul
Europei în Bulgaria și să-mi cumpăr o cafea care să mă trezească măcar puțin.
Sursă foto: sursă proprie
La ora 7:00 era destul de răcoare prin Craiova așa că m-am adăpostit un pic în sala de așteptare și mi-am savurat în liniște băutura caldă. Mai rămăseseră vreo trei sferturi de oră până la îmbarcare așa că mi-am făcut câteva cumpărături pentru drum și am făcut poze ca să le am ca amintiri. Era prima mea vizită în Bănie așa că meritau un loc în fruntaș în galeria foto.
Timpul a trecut imediat așa că am urcat în Săgeata Albastră cu
destinația Vidin. Nu știam mare lucru nici despre destinație, nici despre
traseu însă era o dimineață frumoasă și nimic nu avea cum să-mi
strice dispoziția.
Sursă foto: sursă proprie
Sursă foto: sursă proprie
Am apreciat totuși că am călătorit în siguranță, prin niște peisaje ca de basm. Trenul a străbătut agale tot felul de pădurici, a trecut pe lângă ogoare pline de culoare și sate numai bune de pictat. Am fotografiat gări pline de istorie, vechi mărturii ale unor timpuri ce au apus de mult. Totodată, am văzut multe turme de oițe, măgari, câini și zeci de stupine care se întindeau cât vedeam cu ochii.
Concluzia – avem o țară minunată, dar pe alocuri cam prea locuită, cam prea
săracă și cam prost educată.
Sursă foto: sursă proprie
După câteva ore bune de plictis am ajuns aproape de granița
cu Bulgaria și peisajul s-a schimbat substanțial. A apărut la orizont o gară relativ modernă, cu șine noi și peroane frumos întreținute. Ultima oază de românitate,
după care urma să intru cu adevărat în țara vecină!
Sursă foto: sursă proprie
Trenul parcă a prins curaj și a gonit peste podul ce leagă
Calafatul de Municipalitatea Vidin ca și cum ar fi vrut să scape cu orice preț
de țara natală. Profitând cel mai probabil de fonduri de la Uniunea Europeană,
Bulgaria a reușit să-și modernizeze calea ferată, lucru îmbucurător pentru mine
care stătusem atâta amar de vreme în Săgeata
care se încăpățânase să meargă până atunci doar cu 35 km/h.
Sursă foto: sursă proprie
Imediat am și ajuns în gară. Vidinul este un oraș micuț, așa
că nu mă așteptam la prea multe, însă ca de fiecare dată în Bulgaria, am apreciat curățenia.
Stația feroviară deși foarte veche, ne-a întâmpinat cu oameni zâmbitori care
ne-au verificat rapid pașapoartele și ne-au lăsat să ne vedem de treabă.
Procedurile vamale au durat mai puțin de zece minute și din
nou cu gps-ul buclucaș am plecat
spre hotel. Pe faleza Dunării erau o puzderie de copii care se jucau, oameni
care se plimbau și care priveau din când în când către apă, pe unde mai apăreau
un vapor, sau o barjă care pufăiau liniștite.
Sursă foto: sursă proprie
O bilă albă pentru Vidin. Din primul moment m-am simțit
bine, ca acasă. Am găsit hotelul, m-am cazat și am plecat imediat să explorez
împrejurimile. Simțeam că am nevoie de încă o cafea așa că m-am oprit în fața
unei terase unde am zăbovit un pic ca să-mi trag sufletul.
Sursă foto: sursă proprie
Seara a venit rapid, așa că după un duș rapid am plecat
către restaurantul hotelului cu gândul la o porție de mici bulgărești – Kebapce
și o bere locală – Kamenitza, rece.
Am mâncat bine și destul de ieftin așa că am plecat din nou
în explorare. Destinația – absolut necunoscută, așa că mi-am luat un punct de
reper și l-am urmat cu privirea. De departe părea un zid, cu o poartă în
mijloc, ce dădea într-o piață mare străjuită de clădirea turn a radiodifuziunii
din oraș.
De sub vechea poartă a cetății – Poarta Istanbul, mastodontul
comunist din sticlă și beton părea un sacrilegiu pentru arhitectura locului,
însă nu mă uimește cu nimic. Suspin și gândul mă poartă inevitabil către Târgoviște, unde ochiul meu s-a lovit cu brutalitate de blocurile ceaușiste din
cetate. Urât!
Sursă foto: sursă proprie
Trecând de Poarta Istanbulului
Vidinul are un teatru municipal, proaspăt renovat – vechi de aproape un secol și jumătate, o faleză lungă, cu o priveliște inedită asupra ostrovului Calafatul Mic, o cetate medievală impresionantă plină de legende și de istorie, dar și muzee, biserici, o moschee și o sinagogă ce merită vizitate de orice călător ce se respectă.
Bononia – așa cum se numea în trecut Vidinul, este plin de
verdeață, fiind traversat de parcuri, este colorat și destul de animat ca să
ofere turiștilor un aer familiar - de stațiune de vacanță. Eu m-am simțit ca acasă. Am vorbit în românește
cu unii localnici și am asistat la concerte de muzică populară și chiar simfonică.
Deși, pare un oraș de provincie, uneori mai depopulat și mai
liniștit decât te-ai aștepta, oferă destule oportunități de petrecere a unui
timp de calitate. Într-o săptămână cât am fost musafir acolo, am reușit să
întâlnesc o mulțime de oameni minunați, să ascult povești interesante și să văd
că uneori chiar și despărțiți de granițe, sau de convingeri și mentalități
putem găsi totuși punți de comunicare și elemente comune. Am avut șansa de a
discuta cu greci, bulgari și vlahi ( așa cum ne spun uneori bulgarii nouă ) și
nu m-am simțit vreo clipă stingher.
Jos pălăria pentru ospitalitatea bulgarilor, dar să știți că
ciorba românească de burtă este mai bună ca la ei! ( în zonă ciorba este parte din gastronomia reprezentativă ).
Am băut rachia, am mâncat tocană de legume cu murături și am
râs ori de câte ori cineva zicea că și la el acasă se regăsește așa ceva ( de
la muzică, la hrană, cuvinte, stări și dansuri ).
Am aplaudat minute-n șir o reprezentație aproape ad-hoc de
muzică populară bulgară, am admirat costumele populare vechi de aproape un
secol și voioșia cu care bulgăroaica își făcea cunoscută țara, tradițiile
milenare și trecutul care uneori ne-a unit ca popoare, alteori ne-a făcut să ne mai ascundem după bătrâna Dunăre.
Am trecut pragul muzeului de istorie, a poștei de pe vremea otomanilor și a galeriei de artă ce acum stă la înălțime peste fostul port la Dunăre și am avut mereu un zâmbet pentru tot ce văd și ce aud. Bulgarii știu să-și pună în valoare atuu-rile și au grijă de trecutul lor, iar pentru mine asta a mai adus o bilă albă.
Nu am fost cazat la cel mai luxos hotel din oraș, sigur nici
la cel mai mare sau mai vechi, dar era situat în buricul târgului, în mijlocul
agitației urbei, într-un loc numai bun de plimbare, de ralaxare, de mâncat sau
de făcut sesiuni lungi de fotografie.
Sursă foto: sursă proprie
Nu am ratat nimic, de la fortăreața Baba Vida, la mall și până la Biserica Sfântului Pantelimon și împrejurimile Memorialului Războiului Sârbo – Bulgar, am călcat peste tot. Și a meritat! A fost o călătorie de excepție pe care sper să o repet cât de curând și care va dăinui în memoria mea pentru multă vreme!
Comentarii
Trimiteți un comentariu