De prin sate bărăgane

 

Bună ziua dragi călători!

 Sfârșitul de săptămână a venit peste mine cu chef de scris. Voi publica așadar o poveste scurtă  petrecută undeva prin inima bărăganului, sau mai precis prin mijlocul existenței mele strămoșești.

Imediat ce am ieșit din starea de urgență și ne-am putut întoarce cât de cât la o viață normală, am plecat la țară. Eram câteva lucruri de rezolvat așa că am profitat de ocazie și am ieșit din Bucureștiul ce-mi fusese temniță grea în ultimele luni.

Privind în urmă la acea perioadă, orașul era încă gol, nu venise încă vara cu ale sale temperaturi ca de cuptor, iar cheful meu de adulmecat aventuri și locuri noi, nu era încă stăvilit. Alesesem județul Buzău pentru prima mea ieșire, testasem apa cu degetul așa cum se spune. Drumul Național 2 era liber, câteva mașini încolo și încoace,  dar nimic  neobișnuit.

Peste ceva timp aveam să ajung în satul unde a copilărit tatăl meu, un loc cam uitat de Dumnezeu în mijlocul câmpurilor bărăgane. Mereu m-am întrebat cum o fi acolo iarna. Cred că viscolul m-ar acoperi de zăpadă în doar câteva momente.

De la Urziceni iau drumul Manasiei și trec prin tot felul de sate pitorești dar care sunt cumva șterse. Nu spun o poveste, sunt parcă uitate de oameni, de autorități și de timp. Pe la porți nu vezi decât bătrâni și orătănii  care gânguresc cu gândul la câteva grăunțe.

Sursă foto: arhivă personală

Cât am fost mic, mergeam cu ai mei la Smârdanu destul de des. Bunica mea își petrecea o grămadă de timp acolo așa că noi mergeam să o luăm. Îmi amintesc cu drag de plopii verzi fără de cusur, de țăranii ce vindeau pepeni pe marginea drumului și de Dacia noastră plină până la refuz de tot felul de lucruri.

Ce amintiri!

Timpul a trecut ca fulgerul și am crescut luând locul tatălui meu la volan, alergând pe drumurile acelea înguste. Acum, cu tot confortul  tehnologiilor zilelor noastre merg  către acel sat al memoriei mele fără nici o grijă.  Drumurile pietruite, pline de praf, școala mai mult părăsită și primăria veche par desprinse din piesele lui Caragiale, dar este o realitate dură. Tineri nu prea au mai rămas, s-au mutat fie la oraș sau au luat deja  calea străinătății pentru o viață mai bună.

Din spatele parbrizului lumea pare că stă pe loc iar plopii mei cei înalți acum sunt grămadă pe marginea drumului, tăiați pentru a face loc crivățului.  Case mari, cândva locuințe pentru oameni înstăriți, acum stau nemișcate în așteptarea salvării lor de la distrugere. Lemnele au putrezit, fântânile au secat, oamenii au murit și fierul a ruginit de mult. E liniște! Nu se mai întoarce nimeni la ele!

                                  

Sursă foto: arhivă personală

După cimitir, martor pasiv la trecerea vremii, apare gri și nepăsătoare fosta moară, care acum nu se mai mișcă, e doar o amintire. Imediat, după vreo 50 de metri de praf apare plină de gropi și strada pe care tata o străbătea, copil fiind, vară de vară. Soarele încălzește peisajul și un vânticel ușor îmi gâdilă fața.

            Sursă foto: arhivă personală

Am ajuns!

Sunt din nou aproape de casa veche ce m-a intrigat din totdeauna. Construită de străbunicul meu pentru a fi cârciumă, are și acum o aură interesantă. De pe treptele de la intrare, umbrite de câțiva copăcei, privesc către poartă. Mă opresc un pic și în liniștea locului îmi imaginez cum ar fi arătat Smârdanul acum jumătate de veac. Cum ar fi arătat oamenii ce ar fi intrat în cârciuma străbunicului.

            Sursă foto: arhivă personală

Mustăciosul – așa cum îl strigau nepoții, era de sorginte ungurească, venit cu familia de peste munți odată cu Războiul cel Mare. Din câte am auzit de la sora bunicii, era un om cu un spirit întreprinzător de excepție fapt ce i-a atras neplăceri. Odată cu venirea comuniștilor la putere, bătrânul a fost considerat chiabur și a pierdut o mare parte din avere. Din grădina din spatele casei încă se mai văd rămășițele C.A.P-ului, o bucățică ruptă din munca și sudoarea străbunicului.

    Sursă foto: arhivă personală

În fiecare an, imediat ce ajung în curte, o iau la pas, călcând pe urmele strămoșilor ca să mai descopăr câte ceva. Mă opresc sub vișin, mai fur câte o pară sau culeg un pumn de smeură. Așa e la țară, la fiecare pas găsești un loc de popas. Sunt departe de civilizație, nu am nici semnal la telefon, nici internet, dar am în schimb pace.

 Sursă foto: arhivă personală

            Nu sunt betoane nicăieri în jur, sunt doar câmpuri. Nu e gălăgie, nu mă feresc de mașini și nu există poluare. Pe stradă trec din când în când câte un tractor sau o căruță rătăcită. Vrei muzică, trebuie să aștepți să bată vântul, freamătul frunzelor este la fel de melodios ca orice piesă de la radio.

            La Smârdanu nu există canalizare, apă curentă sau gaze. Totul se face traditional, de la spălat, la mâncare. Poate și de aceea bucatele acolo au un gust așa de bun. Sunt făcute din puțin dar conțin multă dragoste.

Eheee și toaleta din curte. Ce aventură!

Este atât de liniște! Nu-ți vine nici măcar să vorbești tare, nu cumva să-l deranjezi pe Dumnezeu! După o masă copioasă merge și un pui de somn, așa că mă retrag în salon. O cameră mare, răcoroasă, numai bună pentru un somn dulce de prânz.

Dar nu pot pune geană pe geană încă!

Mă gândesc la tot felul de treburi și îmi atrage atenția un detaliu. Mânerele ușilor - extrem de vechi și originale cu un design centrat mai mult pe aspect decât pe practicabiliate. Destul de mari, pătrate și cu o broască uriașă, departe de turcismele ce astăzi inundă magazinele de bricolaj.

Pe vremea aceea lucrurile erau construite să țină. Aproape adorm  și mă cuprinde un sentiment plăcut, miroase parcă a cabană veche. Nu știu dacă îl pot descrie, dar cred că știți la ce mă refer!

Se simte peste tot în aer o combinație de flori uscate, lemn vechi, praf și așternuturi proaspete.

La nici o sută de kilometri de nebunia din București, unde nu există timp pentru nimic, aici în Bărăgan ai timp destul pentru tine. Ai timp pentru amintiri, pentru a te împăca cu propriile gânduri. Locul acesta uitat de Dumnezeu are răbdare cu tine. Te lasă liber să explorezi, să-ți umpli plămânii cu aer curat și mintea cu bunătate.

La final, când m-am urcat înapoi în mașină și am privit către poartă, am privit către trecut și mi-am făcut curaj să mă întorc în prezent, cu bateriile încărcate și gata de noi provocări.

Aceasta a fost povestea mea despre un simplu sat din bărăgan. Sper să fi citit cu plăcere rândurile de mai sus! Sper de asemenea să vă determine să faceți un popas “ acasă “, acolo unde sufletul vostru se simte cel mai bine.

                                                              Să fiți sănătoși!