Tivoli - Villa Adriana

Bună ziua dragi călători oarecare !

          Sărbătorile Pascale au trecut, așadar mă simt dator să continui povestea călătoriei mele pe tărâmul latinității.

Rămân însă și acum tot în apropiere de Tivoli, dar de data aceasta mă întorc cu două milenii în urmă, tocmai în vremea împăratului Hadrian,  pentru a vă prezenta reședința sa preferată – refugiul său.

Sursă foto:arhivă personală

Villa Adriana așa cum se numește defapt situl arheologic, este parte a Polo Museale del Lazio și aparține patrimoniului mondial UNESCO încă din 1999.

                       

Sursă foto:arhivă personală

Tot acest complex se întinde pe aproximativ optzeci de hectare, fiind înconjurat de foarte multă natură, grădini, fântâni și rămășițe ale arhitecturii romane.

Sursă foto:arhivă personală

Eu recomand vizitarea Villei Adriana cât mai de dimineață, pe răcoare și odihniți bine pentru că veți avea foarte mult de mers. Reședința preferată a împăratului Hadrian este practic un amalgam de zeci de ruine de la villa propriu-zisă, la grânare, săli de audiență, băi, grajduri, teatre, fiind practic un mic orășel de sine stătător.

Sursă foto:arhivă personală

În vremurile sale de glorie, spre finalul domniei lui Hadrian, acest loc a jucat chiar rol de reședință oficială deoarece se spune că împăratul disprețuia într-o oarecare măsură Palatul din dealul Palatin de la Roma, astfel că Villa Adriana a preluat mare parte din atributele unui adevărat palat regal fiind la acel moment înțesat de birocrați, gărzi, sclavi ș.a.

Avea curți vaste, fântâni grandioase alimentate cu apa din apeductele ce alimentau Cetatea Eternă și avea liniștea pe care împăratul o căuta, retrăgându-se din agitația Romei.

Sursă foto:arhivă personală

Cele optzeci de hectare ale complexului erau legate cu ajutorul unor alei pavate, a unor tuneluri și podețe astfel că deplasarea era foarte facilă. Toate construcțiile era ridicate din cărămidă, tuf sau piatră și erau acoperite cu marmură și travertin oferindu-le granduare.

Întreg situl era înpânzit de obiecte de artă de la statui, la basoreliefuri și picturi, o parte din ele fiind recuperate și pot fi văzute la diverse muzee din Peninsulă.

Din nefericire timpul a trecut peste acest loc fără să-i pese mai deloc de valoarea lui, astfel că s-a degradat continuu după moartea lui Hadrian, fiind delapidat de valori, neglijat și lăsat la mila intemperiilor timp de sute de ani.

Rămâne totuși impunător, plin de istorie, de enigme, de povești, o adevărată comoară pentru iubitorii arheologiei și a arhitecturii de sorginte latină.

Am petrecut acolo câteva ore bune colindând printre ruine, pozând, citind sau încercând să reconstruiesc cumva în interiorul minții câte puțin din Villa Adriana și cu toate acestea nu cred că am văzut tot ce era de văzut, deci cumva acest jurnal de călătorie va rămâne deschis pentru mine.

Este un loc interesant din multe puncte de vedere, este bine amenajat pentru turiști, curat și destul prietenos cu copiii.

Pentru părinți este un loc unde se pot juca în voie cu cei mici pentru că este atât de multă natură în jur încât poți spune că ești mai mereu pe aleile unui parc.

                       

Sursă foto:arhivă personală

Din punct de vedere al accesibilității, nu pot spune că e greu de găsit sau de ajuns acolo, este în schimb foarte dificil de parcurs dacă nu ești pregătit.

Eu am plecat de dimineață, de la Roma cu trenul către Tivoli, iar de acolo am cumpărat bilete și m-am urcat într-un autobuz ce m-a lăsat la aproximativ un kilometru de intrarea în complexul arheologic.

Sursă foto:arhivă personală

Drumul până acolo, trece printr-un cartier liniștit, pitoresc, plin de palmieri și de case colorate. A fost o adevărată plăcere să merg pe acolo pentru că mi-a creat o stare foarte bună de spirit.

Problema a fost apa, dar am rezolvat-o rapid pentru că în interiorul Villei Adriana sunt o mulțime de cișmele  de unde să poți bea apă proaspătă în voie. De asemenea am apreciat enorm prezența băncuțelor pentru că după atâta drum bătătorit de picioarele mele, meritam și eu câteva minute de repaus la umbră.

Cântecul păsărelelor, aerul curat, liniștea și frumusețea acelui loc m-au fascinat pe deplin și m-au făcut să mă opresc pentru un timp și să mă gândesc la acele lucruri mărunte pe care le tot neglijăm din tot felul de motive.

Am fost un norocos că am ajuns acolo, în locul de unde cândva era condusă lumea. Un loc ruinat acum, dar care încă se impune prin măreție, prin felul în care arată după 2000 de ani de neglijare.

Deși obositoare, această vizită a fost plăcută din toate punctele de vedere așadar o recomand cu multă căldură.Cred că va fi și pentru voi, la fel cum a fost și pentru mine, o experiență unică.

Până data viitoare, numai bine!

Ciao!