Fierbinți, sitcom sau realitate?

Bună ziua dragi călători oarecare! De când am început proiectul acesta am luat la pas multe dintre obiectivele turistice ale României. Am văzut și am auzit destule povești inedite, am avut șansa să întâlnesc în drumul meu locuri pe care înainte le-aş fi ignorat complet, iar acum le privesc cu o oarecare admirație.

În toate aceste călătorii hai-hui, am reușit să înțeleg că de cele mai multe ori viața bate filmul şi oricât de iscusit ar fi regizorul, realitatea este  mult mai crudă.

Un astfel de sentiment bizar l-am avut acum ceva timp în comuna Fierbinți din județul Ialomița.

Sursă foto: arhivă personală

 Locul este absolut pierdut în Bărăganul întins şi arid, dependent de locurile de muncă din orașele mai mari din jur, care mai alină puțin din suferința acută a fiebințenilor. Pare un loc pârjolit, uitat de prezent şi inconștient de existența vreunui viitor pentru această comunitate.

Am ajuns aici, într-un weekend călduț de primăvară, la inițiativa unor prieteni care se plictisiseră cumva de același București aglomerat şi gălăgios. Căutau ceva nou, ceva ce obiectivul aparatelor noastre să absoarbă fără vreo urmă de tăgadă.

Așadar am pornit agale, şi destul de entuziasmați, către “impunătorul” oraş Voluntari, mai apoi prin Ştefăneşti, iar 50 kilometri mai încolo pe DJ 101, ne-am pomenit pe marginea unui frumos lac, în mijlocul platoului de filmare a serialului de succes: Las Fierbinți.

Noi bucureșteni get beget, la plimbare, fără vreun scop anume, cu cafeaua într-o mână şi Instagramul la datorie în cealaltă, aterizasem undeva departe, paraşutaţi parcă fără hartă.

Trebuia deci, să explorăm!

Sursă foto: arhivă personală

Cu mult umor și imaginație, am fost introduși fără să vrem într-o lume ciudată, parcă de basm. Eram totalmente pierduți într-un loc liniştit, lipsit parcă de viață, dar totuși copleşit de probleme. Ceva plutea în aer, chiar dacă acum nu îl şi vedeam.

Făcând câțiva paşi, prin parcarea încropită în grabă, printre rulote şi mașini de toate felurile, de-a lungul cărora se strânseseră oameni cu mic, cu mare, de peste tot, ca la urs, atrași de acest “ fenomen”, am întâlnit o grămadă de grimase interesante: unii erau uimiți, alții simpli curioşi, cam cum este românul când e pus în fața a ceva nou.

Sursă foto: arhivă personală

Am  aflat imediat motivul:  ne aflam în fața unuia dintre celebrele baruri săteşti din serial, unde puteam să savurăm în tihnă o bere, exact ca Celentano & company. Bineînţeles că am zăbovit o groază, am râs, am făcut poze şi am schimbat câte o vorbă cu cei din jurul nostru. Atât de cunoscut a devenit locul încât i-au călcat pragul până şi un grup de biciclişti veniţi ca şi noi, de pe malurile Dâmboviţei.

Sursă foto: arhivă personală

Era acolo o adunătură de vechi cu nou, de lucruri aruncate şi lipite cu îndemânare pe pereți, poze, mileuri, mese şi scaune ponosite, discuri de vinil dar şi tablourile ciudățele. Eram brusc cu gândul departe, chiar în fabrica de ciocolată a excentricului Willy Wonka.

Sursă foto: arhivă personală

A fost un prim contact cu lumea satului ialomițean sărac, unde aproape totul este posibil, pentru că oamenii sunt foarte ușor de manipulat. Am avut mereu sentimentul ciudat al neputinței, parcă părându-mi mie rău de felul în care se prezenta Fierbințiul.

Sursă foto: arhivă personală

Era ora prânzului, noi şi alți câțiva turişti rătăciți, am fost ”inițiați” în tainele vieții locului de către un comitet de primire interesant: un bătrân care-şi băuse zilele ani de-a rândul şi un câine maidanez, care cel mai probabil fusese demult uitat de stăpâni prin sat, alungându-şi foamea lătrând după noi cu putere.

Am mai băut o bere, am râs, am pozat, am continuat să ne minunăm şi bineînțeles că am plecat în căutarea caselor ce apar prin serial – nu de alta dar era păcat să ratăm ocazia.

Sursă foto: arhivă personală

Printre manele, praf, căldură, grătare la poartă şi câteva dolii agățate cu grijă deasupra uşilor, oamenii încercau să mai facă un ban, invitând turişti ca mine, să trăiască pentru câteva momente, viața pe care ar trăi-o Bobiță, Aspirina, Celentano sau  Domn’ Primar.

Sursă foto: arhivă personală

A fost interesant să văd cum realitatea bate din nou filmul, cum personajele din Las Fierbinți sunt cât se poate de reale, prezente în carne şi oase împrejurul meu.

Acum câțiva ani când am auzit prima oară de acest serial de televiziune, am crezut că e doar o glumă, un sitcom exact ca toate celelalte, menite să aducă rating. Au trecut de atunci mulţi ani de zile şi realizez că defapt nu este deloc o glumă ci sunt în mijlocul unei realități crude, departe de a fi pe cale să se încheie.

Fierbințiul de astă primăvară nu-mi semăna deloc a Europa ( mai ales că în momentul de față este un subiect de actualitate ), ci mai degrabă a sat din Orientul Îndepărtat.

Sursă foto: arhivă personală

Nu mi-a părut însă un loc uitat de omenie şi nici de Dumnezeu, părea doar rătăcit, privind în zare către nicăieri. Cred că a fost una din multele mele călătorii unde a fost mai importantă povestea şi sentimentul pe care l-am trăit acolo, decât locul în sine.

Ar trebui să fie în primul rând o lecție pentru toți cei ce i-au călcat ulițele prăfuite, un îndemn pentru modernizare şi o rugăminte către cei ce au putința de a schimba acest destin, să o facă mai rapid, înainte ca şi speranţa să fi încetat să mai existe.

Las Fierbinți este o poveste, dar oamenii ce o trăiesc în spatele camerelor, în casele micuțe şi dărăpănate, obosiți să lupte cu lipsurile, ei – merită mai mult !