Geniul lui Brâncuşi

Bună dimineaţa dragi călători oarecare. A fost linişte destulă pe blog, aşa că începem în forţă cu un articol despre marele Brâncuşi, sculpturi, poveşti, Dunăre, pini negri şi oameni frumoşi.

Acum ceva timp, am primit pe email câteva poze şi o poveste drăguţă, transmisă de un călător care a vrut să-şi împărtăşească puţin din experienţele lui. Bineînţeles că a mai durat vreo săptămână până să apuc eu să mă uit, însă atunci când m-am hotărât să citesc ce scria în email, am rămas surprins.

            Este exact genul de călătorie pe care mi-ar fi plăcut să o duc şi eu la bun sfârşit, pentru că aparent a fost plină de experienţe, lucru pe care eu încerc să-l vânez de fiecare dată.

Aşadar, acestea fiind zise, popcorn, seminţe şi să înceapă povestea.

“ Am plecat din Bucureşti încercând să ajungem spre Dubova, dar inopinat, am hotărât să facem un mic ocol până la Târgu Jiu ca să vedem sculpturile marelui Constantin Brâncuşi. Nu de alta dar nu se cade să treci prin zonă fără să faci câteva poze.

Când am ajuns la ultimul obiectiv de pe lista noastră din Târgu Jiu ( Masa Tăcerii ) am aflat întâmplător că monumentele reprezintă defapt o poveste, aşa că ne-am aplecat urechea şi cu atenţie am ascultat.

Se pare că în anii de după război, soldaţii români extenuaţi de la atâtea lupte şi având infirmeriile pline cu mulţi răniţi, au luat drumul înapoi spre casă, însă, nu toţi cei care au plecat pe front, s-au şi întors. Din păcate mulţi dintre cei care nu s-au întors, jertfindu-se pe câmpul de luptă, pentru gloria patriei, au lăsat familii îndurerate în urma lor.

 Pentru ca membrii familiilor să aibe unde să se reunească, Constatin Brâncuşi, cu talentul său ieşt din comun, a creat Masa Tăcerii, fiind locul simbolic unde văduvele se duceau să-şi plângă sau să vorbească în tihnă, cu soţii lor dispăruţi. Un loc de meditaţie, un loc liniştit, care să aline în tăcere durerea.

Povestea continua cu Aleea Scaunelor, ele reprezentând defapt o metaforă a pauzelor pe care ostaşii le-au făcut pentru a-şi trage sufletul în lungul lor drum spre casă, deoarece  mulţi erau răniţi sau ostoviţi.

Aşa cum Masa Tăcerii era un loc mistic de reunire a sufletelor rătăcite, Aleea Scaunelor este fără doar şi poate, un loc de popas, o etapă intermediară pe traseul revenirii acasă.

 Sursă foto: Radu Polly

 Urmează poate cea mai celebră dintre sculpturi, Poarta Sărutului, care reprezintă locul unde familiile îşi întâmpinau eroii, obosiţi şi răniţi de nefireasca interpretare a crudului război, la care au fost actori fără voie.

Poarta Sărutului nu este un loc de celebrare a nunţilor şi a altor evenimente ce ţin de dragostea tinerească, pură, pasională, aşa cum o percepem noi azi. Sărutul este un epitet, o reîntoarcere, o regăsire, o retragere bine meritată la vatră, în sânul familiei lor, înconjuraţi într-un halou de iubire.

  Sursă foto: Radu Polly

 Totul se termină ingenuos, cu un obelisc stilizat ce măsoară aproape 30 de metri, denumit de Brâncuşi, Coloana infinitului.

Monumentul, inaugurat în 1938, reprezintă continuitatea în timp, acel simplu: "mergem mai departe", indiferent de dificultăţi sau condiţii.

Sursă foto: Radu Polly

A fost un tur extrem de interesant, poveştile fiind relevante şi cu tâlc istorisite, surprinzător, de un domn poliţist foarte pasionat de istorie şi de oraşul în care trăieşte.

Acesta a mărturisit cu mândrie, că toate aceste detalii le cunoaşte de la un coleg mai în vârstă, care i-a cerut să împartă puţin din istoria locului şi cu turiştii, astfel ca geniul marelui Brâncuşi să nu piară niciodată, iar Târgu Jiu să fie mereu un punct important pe harta turistică a României.

Tot de la dânsul am aflat, că ruşii în Cel De-al Doilea Război Mondial,  au vandalizat complexul monumental, aruncând sculpturile de pe  Aleea Scaunelor în apele râul Jiu, fiind recuperate după ce umbra neagră a războiului s-a evaporat.

A fost o excursie reuşită, am văzut şi am auzit multe, Dunărea este un fluviu viu, puternic, măreţ, iar oamenii din zonă sunt primitori şi calzi, dar nimic nu m-a mişcat mai tare decât acea scurtă poveste spusă cu calm, de acel domn.

 Sursă foto: Radu Polly

Brâncuşi este un geniu, dar povestea este şi mai interesantă dacă este spusă în felul acesta. A fost o călătorie de neuitat! “ .

Istoriara fiind pe final, ţin să-i mulţumesc lui Radu Polly pentru că mi-a dat ocazia să o aud, dar şi pentru oportunitatea de a putea-o publica.

Îţi sunt recunoscător Polly!