În căsuţa de la munte. Cheia, o amintire din copilărie.

Bună ziua dragi călători oarecare, au trecut luni bune de când nu am mai scris nimic în rubrica: “ Pentru că ”, aşa că astăzi este momentul să o fac. Problema acestei rubrici este că se leagă de amintiri, care sunt multe, amestecate şi de multe ori plictisitoare pentru ochii voştri.

            Mă tot gândeam azi, la tot felul de lucruri, de la întâmplări haioase ( 6 pene de cauciuc în 60 de kilometri ), la evenimente mai puţin bune de transmis, însă îmi tot reveneau în cap excursiile alături de părinţi, la Cheia, în judeţul Prahova.

            Aşadar pentru că timp de mai bine de opt ore nu am reuşit să scap de aceste gânduri, m-am hotărât să le împărtăşesc cu voi.

            Despre Cheia nu ştiam prea multe nici atunci şi nici acum nu mă pot lăuda că îmi e prea familiară, în afară de cele două mănăstiri pe care le vizitam de fiecare dată când ajungeam în zonă ( Suzana şi Cheia ) şi despre existenţa în localiate, a unui afluent al Argeşului, de care sunt sigur.

            Prin preajma Teleajănului îmi petreceam o mulţime de timp scăldându-mă în verile calde sau construind alături de alţi copii baraje din pietre pentru a modifica puţin scurgerea apei.

             Mergeam acolo cam de două ori pe vară, câte o săptămână, la nişte prieteni de familie, care îşi construiseră chiar pe malul râului, o mică căsuţă, pe un drum lăturalnic, departe de gălăgie şi de ochii curioşilor. Îmi amintesc foarte bine că locul era destul de pitoresc, mai ales că la acel moment era cam singura construcţie din zonă.

             La vremea aceea nu aveam cine ştie ce condiţii extraordinare de locuit, însă eram copil şi aceste detalii nu mă prea interesau. Mergeam acolo mai mult pentru plimbări în aer curat prin pădure şi pentru linişte. Era un sentiment pe care nu mai reuşesc să-l retrăiesc de atunci. În ciuda tuturor neajunsurilor, aveam parte de o săptămână plină, obositoare dar şi îngăduitoare cu un copil de 12 ani.

             Am învăţat multe din acele excursii, încă îmi amintesc cu drag cum încercam să confecţionez tot felul de dispozitive cu care să excaladez un mic deal din spatele casei.

             Era amuzant pentru că de fiecare dată când cădeam, aveam un motiv să mă ridic şi să o iau de la capăt, chiar dacă poate mă loveam sau mă alegeam cu câte o julitură prin genunchi şi coate.

             Dar nu-i nimic. Pentru asta era copilăria, pentru a fi ce vrei să fi, indiferent de consecinţe.

             Îmi plăcea enorm să caut fructe de pădure şi ciuperci, să descopăr tot felul de gâze şi gângănii şi eram mai mereu murdar din cauza acestor curiozităţi. Anii au trecut ca vântul şi amintirile acestea încă mă fac să zâmbesc.

             Cred că toată lumea are în minte imaginea aceea cu o mulţime de oameni în jurul unui foc de tabără, cântând, mâncând şi spunând poveşti. Practic atunci am învăţat cu adevărat să fac focul aşa cum trebuie, să aleg şi să aranjez lemnele şi tot de atunci am înţeles că “ minunea colorată “ trebuie înţeleasă şi respectată, pentru că altfel devine din aliat, în cel mai mare duşman.

              Zile întregi alergam de colo colo, când în casă, când afară, când cu parinţii, când cu turiştii din zonă. Oboseam, mă culcam, după care o luam din nou de la capăt ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

              Au trecut anii, au trecut şi acele vremuri. 

              Ajungeai acolo cu Dacia, te încălzeai la sobă şi îţi era gătită mâncarea la aragazul cu butelie. De baie nu se prea pune problema, era ca la ţară, dar nu era un impediment. Nu aveam smartphone, nu aveam social media şi prieteni virtuali. Bineînţeles că nu se putea pune problema de selfie şi story, aşa că viaţa era mult mai simplă.

             Nu era o tragedie dacă uitai încărcătorul de la Nokia, pentru că oricum ţinea bateria până te întorceai acasă. Nimic nu părea să strice vacanţa unui copil, nici măcar ploaia, care mă fascina de fiecare dată când începea să năvălească cu putere peste tabla acoperişului.

             Cred că toate acele evenimente şi întâmplări pe care le-am trăit atunci, m-au transformat în ceea ce sunt astăzi, un iubitor de natură şi un călător oarecare în căutare de noi experienţe frumoase.

             Amintirile sunt totul, aşa că indiferent de cât de spectaculos este peisajul, înaintea bliţului şi a încadrării unei poze perfecte, luaţi-vă un minut doar pentru voi, pentru privit, pentru trăit şi pentru savurat.

              Bucuraţi-vă mai întâi sufletul şi apoi contul de Instagram şi prietenii de pe Facebook, ei s-ar putea să nu mai fie acolo a doua oară, ca să vă susţină scopul şi nebuniile.

              Fiţi călători oarecare către oriunde şi oricând, pentru că lumea e mare şi e plină de frumos!

Weekend plăcut!