Jurnal de o zi în Szeged

Bună ziua dragi călători oarecare, eu sunt Daniela Dinu. Fac cercetări de marketing, asta cel puţin în teorie, practic lucrez opt ore, ca un angajat modern, într-o clinică privată ocupându-mă de mii de chestii.

 În concluzie, nu prea face parte din atribuțiile mele să scriu, însă oarecum mă simt atrasă de aşa ceva cam din totdeauna. Pentru că m-a provocat Alex şi plăcându-mi proiectul lui, am zis de ce nu. M-am bazat pe faptul că în clasele primare mă tot lăudau profele de română pentru  compunerile pe care reuşeam să le născocesc. 

Acum pentru că am făcut cunoştiinţă voiam să spun că am scris acest articol pentru a promova un loc frumos şi cel mai probabil foarte puțin cunoscut.

Întâi de toate , e bine de ştiut că am sosit în Szeget din pura întâmplare. Planul era să ajungem în Viena, iar pe drum să ne oprim o noapte în Budapesta. Toate bune şi frumoase, eram aproape de granița cu Ungaria, noaptea, undeva în jurul orei zece, când cei de la cazare din Budapesta, ne-au sunat să ne comunice că a fost o problemă cu sistemul de rezervări și că de fapt nu au disponibile camerele pe ce le-am rezervat noi (aviz călătorilor, mare atenție la rezervările online).

Fiind deja târziu, pe moment am hotărât să trecem granița și să căutăm cel mai apropiat oraș din Ungaria, să înnoptăm. Așa am ajuns noi în Szeged.

Am rezervat repede ceva pe Booking.com, de data asta, din fericire, n-am mai avut surprize (Casa Ven Diofa – un loc superb, pe care îl recomand cu căldură).       

 

Sursă foto: Daniela Dinu 

A doua zi de dimineață am plecat să vizităm orașul, mai mult din curiozitate. Odată ajunși în centru, am rămas de-a dreptul surprinși. Un dom superb, mai exact Biserica Votivă, înconjurată la 360 de grade de o clădire impetuoasă, ce urma să aflăm că este de fapt Universitatea din Szeged. Cu siguranță nu ne-am așteptat la un ansamblu atât de frumos, într-un loc de care nu auzisem până atunci.

Sursă foto: Daniela Dinu 

Fiind în centru ne-am oprit la o terasă să luăm prânzul. Destul de asemănător cu Centrul Vechi din București, doar că mult mai spațios, cu străzi pavate pietonale mult mai late, cu terase pe ambele părți, dar totuși suficient loc pentru a te putea plimba liniștit. Inclusiv băncuțe, poate nu vrei neapărat să petreci timp la o terasă.

                                                                     

 Sursă foto: Daniela Dinu

Prima surpriză plăcută a fost fata care ne-a servit. După primul contact în limba engleză, ne-a auzit vorbind românește și a vrut să ne demonstreze că știa și ea ceva. Inițial am crezut că e româncă, dar ne-am prins pe parcurs când nu știa cum se spune ”strawberry” în română. Am descoperit chiar de la ea că a învățat de fapt de drag limba noastră, ca o ambiţie personală. Tipa era extrem de amabilă, calitate pe care am observat-o la majoritatea oamenilor de acolo.

A doua supriză  foarte plăcută au fost prețurile vecinilor noştri. Pizza până în 20 de lei la terasă? Cataif  la doar 5 lei? Nu ne venea să credem. Iar de calitate nu mai vorbim, totul a fost impecabil şi foarte gustos.  Aceste lucruri m-au făcut să-mi pun câteva semne de întrebare legate de România şi de felul în care alegem noi să facem turism.

La prima vedere, orașul părea liniștit, fiecare își vedea de drumul său. Toți elevii aveau uniforme, îi recunoșteai ușor, ei au început anul școlar cu o lună mai devreme aşa că simțeam o mică urmă de părere de rău pentru ei. Nu părea să se întâmple nimic interesant pe acolo, cel puţin la acea oră.

Seara am ieșit din nou să ne plimbăm puţin, de data aceasta pe malul Tisei. Parcă totul era schimbat. Era mult mai multă viață în oraș decât în timpul zilei. De-a lungul fluviului, pe scările ce duceau către apă, pe sute de metri erau grupuri întregi de tineri. Părea că toți se cunoșteau, părea că toți tinerii din oraș erau atunci acolo şi tind să cred că ei se adunau astfel în fiecare seară.

Toți aveau proviziile făcute: sucuri, bere, chiar și băuturi tari, dar nimeni nu se certa cu nimeni, niciunul nu voia să iasă în evidență, ici colo mai apărea câte o boxă, se plimbau cântând pe stradă, iar toți erau fericiți.

Pot spune că am simțit puțină invidie, mi-aș fi dorit să-i cunosc și să pot sta cu ei acolo, din păcate eram doar în trecere…

A fost destul de scurt popasul noastru prin Szeged, dar cu siguranță ne-a suprins plăcut și m-aș întoarce acolo cu prima ocazie.

Acestea fiind zise, sper că v-a plăcut povestea mea, despre un oraş minunat, ce merită luat în considerare, atunci când vreţi să vizitaţi Ungaria.

Poate ne mai auzim, vă doresc călătorii interesante tuturor!