Un muzeu de poveste....

Dragi călători oarecare, cu mândrie aş vrea să anunţ public acum, după o lună şi mai bine de zece articole publicate cu succes, că proiectul acesta va continua, va creşte şi va învăţa permanent din greşelile sale.

Exact acum o lună, pe 01.08.2018, am început timid să scriu câteva rânduri, ca să mă prezint, atât pe mine cât şi ideea pe care voiam să o aduc mai aproape de lumină. M-am tot gândit de atunci, că poate a fost o prostie, însă văzându-l cum creşte constant încă din prima zi, m-a făcut uşor, uşor să-mi schimb părerea şi să cred cu tărie în puterea acestui blog. Sigur că acest lucru a fost posibil, doar datorită acestei comunităţi frumoase care a început să se contureze în jurul “ Călători oarecare “ .

                                                    
Sursă foto: Gruia Karina

Pe acestă cale, vă mulţumesc şi vă doresc spor la citit şi la comentat următorul articol, iar pentru cei ce au fost curioşi, îmi pare rău pentru spoilerul de pe Facebook. J

Da! Unii dintre voi aţi ghicit probabil (  https://business.facebook.com/calatoroarecare/?business_id=1011670572347578   ).

                                   

Sursă foto: arhivă personală

Zilele trecute am descoperit cu bucurie o casă deosebită, unică şi impresionantă, undeva ascunsă printre străduţele liniştite ale cartierului armenesc din Bucureşti, i-am făcut poze, i-am citit povestea şi am tânjit după ea, de atunci. Era o zi de duminică, aşa că porţile mari de fier erau ferecate şi nimic nu disturba pacea locului ce adăpoşteste un mic muzeu.

 Clădirea aceasta frumoasă, cu o istorie veche, din strada Spătarului, este gazda primitoare a lucrărilor lui Theodor Pallady, ilustrul pictor impresionist român. Doamne şi ce picturi frumoase!

Sursă foto: arhivă personală

 

Sursă foto: Gruia Karina şi Grecu Alexandra

Pentru că povestea trebuia să continue cumva, am profitat de invitaţia făcută de alte două călătoare, pentru a-i vizita interiorul. Şi a meritat pe deplin! Era linişte, pace şi o atmosferă plăcută, care te făcea să zăboveşti puţin, la fiecare detaliu. Colecţia este destul de bogată, are peste 800 de picturi, gravuri şi desene, donate de către soţii Serafina şi Gheorghe Răut, la sfârşitul anilor 1960, spre a fi puse în valoare.

 Sursă foto: arhivă personală
                                           

Acest lucru a fost posibil peste aproape zece ani, atunci când acestă colecţie semnată de Pallady, a fost adusă într-o casă negustorească, tipică secolului al XVIII-lea şi renovată recent. Este o construcţie interesantă deoarece, combină armonios materiale de diverse tipuri pentru a-i conferi un aer unic. Este considerată de către specialişti, drept cea mai veche casă locuibilă din capitală, având deasupra intrării o gravură cu anul 1822.

Din grădina frumos amenajată, cu flori şi statuete, am intrat rapid într-un hol masiv al casei, situat la parter, de unde ne-am procurat biletele. Apropo, pentru zece lei, trebuie neapărat să-i călcaţi pragul! Iar de acolo a început povestea, cameră cu cameră şi etaj cu etaj, am fost purtaţi printr-o perioadă mult mai frumoasă şi mai interesantă a Bucureştiului meu!

 Sursă foto: Grecu Alexandra

Pe vremuri,  lucrurile păreau mai bine cugetate, mai domol lucrate şi cu mai mult simţ de răspundere pregătite. Mi-i s-a părut că odată ce am trecut de pragul casei, am păşit defapt într-o lume mai bună!  Nu mai era agitaţia şi praful de afară, era doar Pallady şi lucrările sale, ce aşteptau cuminţi sa se dezvaluie.

Sursă foto: Gruia Karina

Poate cel mai interesant detaliu ce merită menţionat despre această construcţie emblematică, cu cerdac de lemn şi acoperiş învelit cu olane, este faptul că a fost martora celor două revoluţii ( 1848, 1989 ) şi că este încă în picioare ca să-şi spună lunga poveste.

Sursă foto: arhivă personală

Cu siguranţă meritul este şi a unor oameni cu stare, care au contribuit substanţial la păstrarea valorii sale. Printre cei mai cunoscuţi proprietari ai acestui imobil, îl putem aminti pe Jacob Melik ( cel ce i-a dat şi numele casei ), un ilustru arhitect şi susţinător al mişcărilor paşoptiste, care se va îngriji de soarta acestei construcţii, până va muri, în ianuarie 1889, lăsând-o în grija soţiei.

Omul sfinţeşte cu siguranţă locul, iar acel colt de secol XVIII, este cu siguranţă încântător pentru oricine are dorinţa dar şi răbdarea să-şi aplece urechea pentru a-i descoperi povestea.