Religie şi Dumnezeu sau o afacere foarte bine pusă la punct ?

Dragi călători, astăzi voi vorbi despre o chestiune mai sensibilă. Am avut câteva zile libere, aşa că am profitat plecând din Bucureşti ca să văd bisericile din Maramureş.

Este vorba de acele biserici vechi, din lemn, specifice nord-vestului ţării, construite de meşteri pricepuţi, începând cu sfârşitul secolului al XVII-lea. Adevărate monumente istorice, cu patină şi poveste interesantă. Sunt mici, însă sunt mari pentru ce au reprezentat. În acele vremuri tulburi românii nu erau lăsaţi de către autorităţi, să se roage la Dumnezeu în biserici de piatră aşa cum era peste tot în vest.

Aşadar românii au trebuit să fie încă odată inventivi şi descurcăreţi, folosindu-se de resursa cea mai de preţ a Transilvaniei, lemnul. Au construit cu măiestrie şi stil acele minunate monumente istorice care acum sunt intrate în patrimoniul UNESCO, prin sudoare şi dăruire aşa cum ar fi fost şi cazul.

Sursă foto: arhivă personală

Fiecare are caracteristicile şi frumuseţea sa, unele sunt mici, altele sunt înalte, altele au pridvor, altele au tindă, unele au două rânduri de geamuri, altele au turnul principal împodobit cu două sau patru turnuleţe mai mici, după cum şi-au dorit fiecare. Toate sunt deosebite, chiar dacă o parte din ele nu sunt în cea mai bună condiţie, având acoperişul sau pictura interioară degradate.

Din nou, pentru mine povestea lor este mult mai frumoasă şi mai valoroasă decât construcţiile în sine, care la un moment dat,  după ce am vizitat cincisprezece biserici la rând vor părea cât de cât asemănătoare, dacă nu chiar identice.

Aici intervine însă partea a doua a articolului, cea în care voi vorbi despre nepăsarea sau reaua credinţă a celor câţiva oameni care conduc Biserica Ortodoxă din România. Acum unii dintre voi, cititorii blogului, vor spune că sunt contra bisericii sau că nu cred în Dumnezeu.

Voi răspunde scurt: sunt născut şi crescut în spiritul şi dogma ortodoxă, într-o familie normală, creştină care îşi respectă atât trecutul cât şi prezentul, atunci când pleacă capul făcându-şi cruce, deci pot spune sus şi tare că nu sunt contra nimănui, atât timp cât există o urmă de normalitate şi bun simţ, însă mă mâhneşte ideea de a încerca să faci o afacere din, sau în Casa Domnului.

Mi-i se pare deplasat, lipsit de moralitate şi de sens să încerci să induci cu ajutorul clerului, unor oameni care vin la biserică pentru a se linişti, sau pentru a se regăsi sufleteşte, ideea de obligaţie la plată. Credinţa nu se măsoară nici în mătănii, nici în numărul de rugăciuni ştiute, dar nici în sumele de bani pe care unii oameni se simt datori să le dea bisericii, fiind mai mult sau mai puţin impuse de unii sau alţii.

Din puctul meu de vedere credinţa nu trebuie să fie în nici un fel condiţionată. Nici material, nici etnic, nici cu privire la orientarea politică , de gen, sex ş.a

Nu sunt cu nimic mai buni, mai credincioşi sau mai puţin păcătoşi în ochii lui Dumnezeu, cei ce susţin această industrie pe care B.O.R o promovează, susţine şi o dezvoltă, de la an la an pe spatele sutelor de mii de enoriaşi creduli.

Păleşte toată credinţa în momentul în care văd în curtea unor mănăstiri, maici care nu mai au suflu de cât trudesc, ca să înalţe adevărate catedrale, iar valorile autentice, bisericile acelea vechi, sunt lăsate în paragină, undeva în umbra noilor construcţii megalitice, care aşteaptă donaţii pentru a fi terminată.

E jenant să vezi aproape la fiecare mănăstire, un continuu şantier, în care pe lângă enoriaşi şi călugări, se plimbă muncitori cu roabe şi betoniere zgomotoase, tăind sau construind câte ceva. E de apreciat fără doar şi poate că încercăm să devenim mai moderni, chiar şi în sânul bisericii, însă nu până în punctul în care dispare acea linişte şi pace pe care cu toţii o căutăm vizitând acele locuri.

Am cel puţin două exemple care mi-au rămas în memorie: Mănăstirea Nicula şi Rohia, unde mi-i s-a părut că sunt departe de Dumnezeu şi cu mult mai aproape de cotidian.

Se vindeau la porţile mănăstirii icoane de tot felul, capoturi cu chipul lui Iisus, magneţi de frigider, cărţi de rugăciuni, hărţi cu lăcaşurile de cult, mir şi multe alte lucruri complet inutile, lipsite de sens şi la urma urmei chitch.

Nicula este una din mănăstirile vechi, un reper pentru ortodoxie, în care zilnic sosesc sute de credincioşi pentru a asista la slujbe sau pentru a aprinde o lumânare, însă ce rost au în acel perimetru, destul de mic, înconjurat de dealuri frumos împădurite, trei biserici.

Spun acest lucru dintr-un raţionament simplu, bisericuţa veche, mică, din lemn, era complet neîngrijită, închisă şi cu un panou mare în faţă: ” Pozatul interzis ”.

Mai pe deal, la 20 de metri distanţă, fusese ridicată secolul trecut un alt lăcaş de cult, de această dată, din cărămidă. Biserica era frumoasă în felul său, avand un altar chiar deosebit, dar cenuşie şi neîngrijită la exterior. Trecuseră câteva zeci de ani de când nu mai investise nimeni un leu în ea şi acest lucru era evident.

Sursă foto: arhivă personală

Aici apare întrebarea care mă apasă: De ce a mai început B.O.R construcţia unei a treia biserici, uriaşe, în spatele celor două?

Care e motivul ?

Nu s-a îngrijit nimeni de cele două biserici vechi, ba mai mult mi-i se interzice să o şi promovez  pe cea de lemn.

De ce era necesară o a treia construcţie?

Din punctul meu de vedere, ţine totul de felul în care suntem trataţi, în biserică nu trebuie expusă grandoare şi măreţie, este nevoie doar de linişte şi pace, ca omul să se poată regăsi acolo.

Cel mai probabil relaţia oricui cu Dumnezeu nu va fi cu nimic mai diferită în biserica veche de la 1600.

Este păcat, pentru că sunt conştient că şi construcţia cea nouă va deveni la fel în timp, chiar dacă acum este impresionantă şi frumoasă, pentru că nimeni nu se va mai îngriji de ea la fel cum au facut şi cu celelalte mai vechi.

Un al doilea exemplu grăitor este mănăstirea Rohia, unde după un drum superb, prin sate pitoreşti şi printr-o pădure deasă şi frumoasă, am ajuns într-o parcare aglomerată ca de mall, la capătul căreia era un adevărat târg, unde bineînţeles se vindeau de toate.

M-am plimbat puţin prin curtea mănăstirii încercând să-mi fac o idee despre loc, am căutat biserica veche, am încercat să găsesc esenţa locului. Căutând oaza aceea de linişte, am descoperit, cu stupoare, o clădire enormă, un adevărat fort, cu cel puţin opt etaje care acoperea toata valea din spatele său.

Plimbându-mă încă puţin descopăr planurile acelei megalomanii…. Era defapt o clădire ce va adăposti o tipografie, săli de conferinţe şi multe altele. Un fel de mall religios, în curtea mănăstirii Rohia.

Sentimentul ciudat a persistat şi chiar mi-a fost amplificat când am fost invitat de nişte enoriaşi să particip la un parastas, la parterul uriaşei clădiri, printre schele, bolţari şi saci de ciment.

Oribilă a mai fost şi ideea de a vedea practic singurul obiect cu adevărat valoros din patrimoniul mănăstirii şi anume o icoană veche a Maicii Domnului care a supravieţuit unui incendiu.

Problema este nu biata icoană, ci locul unde era amplasată, la subsolul unei clădiri, ce adăpostea printre altele şi toaletele din complexul monahal….

.

Sursă foto: arhivă personală

Ziceţi-mi voi…. Mai este vorba de Dumnezeu aici?

Aşa Îl cinstim noi oare? Acea fortăreaţă emană cu adevărat milă şi dragoste sau este doar o construcţie uriaşă ridicată din banii nostril, a tuturor celor ce cumpără o lumânare sau pun un acatist?

Aştept comentariile şi părerile voastre! Îmi doresc chiar să avem o dezbatere serioasă pe acest subiect sensibil şi controversat într-adevăr.