Generaţia celor ce plecau pe litoral cu bilete de la sindicat

Nu este nimic neobişnuit în a-i spune cuiva din generaţiile ce s-au născut în perioada tulbure a anilor 90’ că a văzut marea cu ajutorul biletelor de la sindicat. Suntem acei oameni care au simţit briza răcoroasă a Pontului Euxin în acele concedii cu părinţii, unde 10 zile erai la plajă jucându-te cu lopeţelele şi găletuşa în nisip.

Sunt bineînţeles amintiri frumoase, chiar dacă la Neptun în 1997 nu erau cele mai bune condiţii din univers. Stăteai la acele hoteluri comuniste de maxim 2 **, nerenovate. Apa caldă era cu porţia, iar mobilierul, acelaşi de cel puţin 20 de ani, dar acesta era parcă farmecul acelor locuri.

Mâncai fără jenă la “ împinge tava” o ciorbă caldă, după cele aproape patru ore în care Dacia “zbura” pe şoselele patriei şi abia aşteptai momentul în care dădeai cu ochii de primele valuri.

Era o euforie totală, uitai de oboseală, uitai de părinţi şi în principal uitai că nu prea ştii să înnoţi, dar ce mai contează…erai în sfârşit la mare.

În cele zece zile ale sejurului, trezirea era mereu la prima oră pentru a prinde micul dejun.

Cine nu vrea oare să fie în formă pentru încă o repriză de bălăceală?

Nostalgie, aşa este? Cred că generaţia noastră, acei copii crescuţi afară, pe străzi, alergând după minge sau julindu-ne picioarele învătând să mergem pe bicicletă, este o generaţie norocoasă.

Noi chiar ne distram cu puţin!

Îmi amintesc cu mult drag cum îmi ploua în gură după porumbul fiert, vândut de un oarecare pe plajă. Era un porumb mediocru bineînţeles, nici sărat, nici prea fierbinte, dar era o nebunie atunci  îl mâncam cu atâta poftă încât îi făceam şi pe părinţi să saliveze.

Era parcă altă lume, oamenii erau mai liniştiţi, se asculta Roxette la casetofon, DJ fiind chiar nenea ăla care vindea de toate.

 Îl mai ştiţi? Cel ce avea la el: prosoape, pălării pentru doamne, ochelari de soare, seminţe, papuci, şepci şi normal…. nămol sau scoici.

Doar nu era să scriu un întreg articol şi să uit de nămol şi de scoici. Ar fi fost un sacrilegiu şi nu aş fi putut trăi cu această povară pe suflet.

Acum mai în glumă, mai în serios… nu îi invidiez deloc pe aceşti puşti de astăzi care se joacă pe Iphone, în timp ce stau la umbră pe sezlong. Ei sunt închişi în lumea lor, noi în schimb încă mai socializam, încă mai ne îngropam în nisip şi încă făceam schimb de jucării acolo pe plajă.

Ce vremuri frumoase !

Sursă foto: Ramona Ionete