Aiud, Gherla, Sighetul Marmaţiei, oraşe martore la genocid

Este de neînţeles de ce în România secolului XX, oameni fără scrupule, cu interese obscure şi lipsiţi de orice fel de educaţie, omenie şi moralitate, au permis, au întreţinut şi aprobat distrugerea fizică, psihică şi morală a altor oameni.

Este cu atât mai dureros cu cât este vorba de o perioadă tulbure, când ţara noastră încă îşi mai obloja rănile adânci pe care le-a căpătat în urma Celui de-al doilea război mondial.

Comunismul în forma sa cea mai dură, cea mai neînţeleasă de către cei ce îl propăvăduiau, a căzut în lumea politică românească exact ca un bolovan ce se rostogoleşte pe panta unui versant abrupt. La început această ciumă a fost tratată ca ceva minor de către toată lumea, pusă sub preş şi muşamalizată, însă spre finalul anilor 40’ era o adevărată problemă, un cancer care se metastazase în toate organele statului, în toate straturile populaţiei şi în rândurile tuturor politicienilor români. 

Tot acest rău a culminat cu abdicarea regelui Mihai I a României şi transformarea ţării din regat în republică, fiind promovate acum ideile nocive şi total deplasate că omul de rând, muncitorul şi ţăranul au fost subjugaţi de către monarhie.

În acest fel odios, a ajuns comunismul de factură naţionalistă să promoveze politici antidemocratice şi lipsite de normalitate: colectivizarea şi naţionalizarea forţată. Cu ajutorul acestora, noul aparat conducător de stat a reuşit să treacă sub aripa sa întreaga activitate economică, industrială dar şi proprietăţile private, care erau acum coordonate de societăţi de stat ( ICRAL ).

Toţi cei ce se opuneau acestui mecanism opresiv şi agresiv erau înlăturaţi, fiind trimişi în puşcării, în lagăre sau în colonii de muncă forţată, de unde majoritatea ori nu mai ieşeau, ori după ispăşirea pedepselor abuzive, erau adevărate fantome, umbre a ceea ce erau cândva.

Comunismul a scos la suprafaţă tot ce era mai rău din om, l-a făcut să fie duşmanul propriului său frate, soţ, fiica sau fiu, daca aceştia aveau alte crezuri după care se ghidau în viaţă.

Penitenciare precum cele de la Aiud, Gherla sau Sighet au fost adevărate abatoare, atât pentru trupuri cât şi pentru suflete. S-au comis crime oribile în numele binelui colectiv şi a socialismului comunist. Între zidurile acestor instituţii de reabilitare au murit torturaţi şi batjocoriţi, toţi aceea care erau suspectaţi de rea credinţă, adevărate elite intelectuale, politice sau religioase.

Într-o singură noapte, 5/6  mai 1950, peste 100 de foşti demnitari, au fost aduşi cu forţa şi încarceraţi la Sighet. Tulburător este faptul că majoritatea celor ce au fost condamnaţi aici, nu au avut parte de un proces echitabil şi nici de avocaţi din oficiu care să le susţină cauza cu adevărat. Un alt element strigător la cer este faptul că media vârstei celor aduşi pentru a-şi ispăşi pedepsele  “ administrative” aici, era de peste 60 de ani.

Dintre personalităţile marcante care au murit în arestul de la Sighet putem aminti: Gheorghe Brătianu, Constantin Brătianu, Dimitrie Alimănişteanu, Pantelimon Halippa, Iuliu Maniu şi mulţi alţii, de care încă nu ştim nimic deoarece nu au fost înregistrate nici un fel de acte de deces.

Ajungând în Sighetul Marmaţiei, un oraş liniştit  şi cu oameni cumsecade, care te salută politicos atunci când te întâlnesc, imaginea unui genocid nu prea este vizibilă.

Nimic nu te poate pune în temă, sau preveni că la doar câteva sute de metri de primărie, pe o stradă oarecare, s-au putut petrece atâtea atrocităţi.

Este foarte bine că după 1990, în locul puşcăriei politice a fost amenajat un memorial. Se numeşte sugestiv Memorialul Durerii, pentru că aminteşte cu lux de amănunte despre toate lucrurile urâte, frigul, înfometarea, bolile şi bătăile pe care deţinuţii le primeau, fără ca măcar să poarte vreo vină.

Între pereţii albi, în celulele mici şi claustrofobe, te simţi mic, neajutorat şi lipsit de putere. Acesta era mecanismul prin care erau reeducaţi cu forţa inamicii poporului.

Muzeul este foarte bine organizat, cu exponate foarte bine puse în valoare şi explicaţii numeroase.

Pentru un călător pasionat de poveşti ca mine, experienţa a fost de-a dreptul tulburătoare, m-a făcut să mă gândesc serios la felul în care lucrurile se mişcă în prezent şi încotro ne îndreptăm. Istoria trebuie ştiută, trebuie înţeleasă şi manipulată în aşa fel încât să nu mai repetăm greşelile trecutului, astfel că Memorialul Durerii poate fi o unealtă extrem de folositoare în acest scop.

Sursă foto: arhivă personală

Înainte să închei acest articol aş vrea să spun doar că urăsc locul acela pentru ce a fost, dar îl ador pentru ce a devenit, fiind cu adevărat un loc de cinstire a celor ce nu mai sunt printre noi, doar pentru că aveau alte viziuni.