Trei secole de istorie. Sic, un sat martir.

- august 09, 2018

Clujul are numeroase obiective turistice importante şi demne de a fi menţionate, însă de departe cel mai emoţionant, cel puţin pentru mine a fost să aflu despre satul Sic. Este o localitate destul de mică, dar frumuşică, cu oameni gospodari şi uniţi, care nu şi-au uitat niciodată trecutul.

Fosta exploatare minieră de sare are o istorie interesantă dar tot odată zbuciumată. Se împlinesc 300 de ani de când în urma unui atac al hoardelor tătare, au fost masacraţi aproape toţi locuitorii din localitate.( doar 100 au supravieţuit ascunşi în turnul bisericii ).

Le-au fost distruse locuinţele, le-au fost omorâte animalele, arse culturile agricole şi răpite femeile şi fetele din sat, dar această năpasta, nu i-a oprit pe cei rămaşi să creadă în Dumnezeu şi să spere că astfel de tragedii nu se vor mai repeta.

Această poveste pare fantezistă însă are legături adânc împământenite în conştiinţa celor ce astăzi locuiesc în Sic, deoarece în fiecare an, pe data de 24 august, de ziua Sfântului Bartolomeu, îşi îmbracă cu mândrie portul lor popular, merg la biserică pentru a-şi cinsti înaintaşii şi ţin post.

Acest post este mai mult unul simbolic, deoarece sătenii consumă totuşi un aliment: porumbul fiert, în amintirea motivului pentru care tătarii le-au atacat în vara lui 1717, satul mult iubit.

Este pentru toată lumea o sărbătoare, în care se întâlnesc şi reînnoadă poveşti şi amintiri, legând cumva timpul ce a apucat pe mulţi dintre ei să îi despartă, fiind plecaţi în alte localităţi sau chiar peste hotare.

Momentele revederii sunt mereu frumoase însă nu se va uita niciodată motivaţia comemorării, iar cei ce nu au putut fi alături de familie în Sic, vor ţine şi ei post, acolo unde se află, fiind măcar spiritual alături de cei dragi.

După cum ştiţi, îmi plac poveştile locurilor pe care le vizitez iar motivaţia acestui nou articol a constat în faptul că unii oameni au darul de a povesti atât de frumos încât am fost nevoit să plec cu atenţie urechea.

Era o dimineaţă oarecare, era luni şi cerul părea că se va rupe.

Încercând să plec către Gherla cât mai de dimineaţă, am decis să mă trezesc cu noaptea în cap ca orice călător care se respectă, ca să am timp berechet pentru tot ceea ce îmi propusesem să fac în ziua respectivă. Toate bune şi frumoase, însă apare o mică problemă în peisaj: afară turna cu găleata, aşa că mare lucru nu am avut de făcut, decât să cer o cafea de la barul pensiunii unde dormisem şi să aştept cuminte ca ploaia să înceteze.

Ideea era simplă: voi sta pe terasă savurând cafeau şi scriind un articol pentru blog, doar că timpul mă cam presa aşa că neliniştea mă cuprinsese puţin.

În acel moment apare un bătrânel neaoş, clujean sănătos dar molcom la vorbă, care îmi spune sigur pe el că ploaia nu va dura prea mult. Numai că din una în alta, discuţia a degenerat ajungând în punctul în care bătrânelul începe să ţină o adevărată lecţie deschisă de istorie şi geografie, în faţa unui învăţăcel ca mine, vedeta fiind localitatea vecină: SIC.

Am fost bineînţeles fascinat, am ascultat în linişte şi cu mare atenţie, am sorbit uşor din cafeaua fierbinte şi aromată şi am cântărit totul. Era vorba de mândrie, era vorba de istoria unui loc apropiat de sufletul povestitorului, despre care grăia cu respect şi cu acea uşurinţă a omului simplu şi perfect conştient de valorile sale.

Discursul a durat cam zece minute, timp în care am aflat această minunată istorioară pe care nu m-am putut abţine să nu v-o relatez şi vouă şi bineînţeles …. Ploaia a aşteptat cuminte ca bătrânelul să-şi încheie pledoaria, după care s-a oprit, lăsând locul unui soare generos.